Horea Murgu Blog

Am realizat destul de tîrziu inţelesul unor spuse care au devenit între timp pentru mine o convingere fundamentală, pe care dacă aş fi avut-o sau măcar dacă aş fi intuit-o mai devreme, bucurîndu-mă de consecinţele ipotezelor ei, aveam răspunsuri mai bune la multe provocări ale vieţii şi mult mai puţine momente de derută sau (…mult mai rău) de anxietate: „nu suntem proprietarii vieţii noastre, suntem doar administratorii ei”. Gandiţi-vă atent la această afirmaţie, contemplaţi-o şi proiectaţi-vă viitorul prin ea.

Ce simplă ipoteză şi totuşi cît de greu de argumentat pînă la resorturile intime ale percepţiilor, dar mai ales cît de rafinată alchimie presupune trăirea autentică în ea ! La cîte întrebări „complicate” se poate răspunde simplu, decisiv, convingător, dacă acceptăm afirmaţia de mai sus ca premiză. Dacă vedem că suntem managerii, nu sponsorii nici clienţii / beneficiarii unui proiect, ai unei aventuri, pe care, totuşi, o putem duce optim la un bun sfîrşit: propria noastră viaţă, s-ar putea ca lucruri bune pe care le facem ca profesionişti în ceea ce numim profesie publică şi unde petrecem cea mai mare parte din timpul de veghe al vieţii se vor răsfrîngă spre profunzimile proiectului unic care e călătoria noastră în această lume.
Puţini oameni sunt pregătiţi încă din anii adolescenţei să-şi administreze viaţa (… primită în dar ! ) ca pe un proiect, ca o sarcină serioasă a unui manager de proiect. Din această cauză mulţi, unii chiar cu destine considerate „de succes”, vieţuiesc doar, nu trăiesc. Există - unii ştiu şi practică deja - o artă de a trăi, un meşteşug, o măiestrie. Intuiţia sau vocaţia înnăscută pot să le fie unora favorabile, dar cred că multe iscusinţe ale acestui meşteşug se pot învăţa, experimenta, deprinde… Poate nu se instalează ca obiceiuri chiar aşa de uşor, cum, din comoditate, autoconsolare sau sub influenţa unei „culturi” primitive, ne complacem în „arta de a trăi” prost, violent, sălbatec, în compromisuri toxice … Trebuie să vrem să facem un efort pentru a zidi în viaţa de fiecare zi măiestria de a trăi autentic şi, sunt sigur acum că acest efort merită făcut, la orice vîrstă. Nici eu nu m-am numărat printre cei aleşi cu o asemenea virtute, în primii 40 – 50 de ani de viaţă (!?!). Suişurile şi coborîşurile vieţii mele au avut accente pronunţate, şanse şi aparente căderi spectaculoase, în ochii celor care mă cunoşteau mai puţin, dar uneori chiar şi în ochii prietenilor. N-aş fi sincer, chiar faţă de cei care nu mă cunosc, dacă aş afirma că am putut întotdeauna să învăţ din erori, sau, … mai grav, că am identificat „erorile” fiecărui „eşec”. O constantă a fost însă faptul că am observat de la început că fiecare „dezastru” are suficiente părţi bune, că îmi pot verifica de fiecare dată limita inferioară a suportabilităţii, a umanităţii înnăscute, că fac faţă uman, demn şi cu omenie la încercări, consolidînd mereu (cu sacrificii, ce-i drept) încrederea în cîteva valori pe care le consider ne-negociabile şi pe care luîndu-le drept reper am supravieţuit diverselor naufragii.
(profesorul Paul Marinescu de la Universitatea Bucureşti m-a rugat să-i trimit cîteva rînduri relevante despre mine ca manager în diverse proiecte, pentru a face o antologie a unor experienţe manageriale, destăinuind situaţii sau chiar concluzii semnificative şi pentru alţii. Nu cred că acest text, publicat totuşi în volumul Team Work Management a răspuns exact intenţiilor sale, dar cred că selecţiuni din el unora le poate folosi. Am tot amînat să scriu aceste rînduri şi m-am trezit scriindu-le între Craciun şi Anul Nou - 2005 – 2006, deci într-un timp proscris bilanţurilor. Aşa că m-am apucat de un autoaudit. Cum am ajuns unde sunt ? Altfel spus: unde cred eu că am ajuns ? De ce aşa şi nu altfel ? Cu ce preţ ? Sunt întrebări fireşti chiar la bilanţuri de etapă (de parcurs). Aşa mi-am dat seama că de fapt cel mai critic proiect pe care l-am condus e chiar cel care le integrează pe toate: propria-mi viaţă.
“FACING MY PROBLEMS IS, SOMETIMES, MORE SCARING THEN DEATH” , David Livingstone. “ A fi simplu, nu-i simplu deloc”, Blaise Pascal. )
Iată cîteva repere pentru un asemenea bilanţ, « remix », repere pe care, fireşte, pe unele le ştiu de la alţii, dar pe care aş vrea să le indic, la rîndul meu, celor eventual interesaţi să-şi conducă profesionist proiectul vieţii (din această cauză fac mereu referiri la standardele profesiunii de project manager, vezi în: www.pmi.org unde găsiţi PMBok ultima versiune):

• Experienţele trecute te pot ajuta în deciziile prezente doar dacă au fost pe deplin consumate, iar învăţămintele lor (lesson learned) pe deplin asumate. În caz contrar, ele se repetă … uneori ciclic.
  

• În proiecte şi în general în viaţă ai de ales. Deciziile – treaba managerilor - sunt mai uşor de luat. Pentru decizii te poţi sfătui cu « experţii », alegerile – treaba liderilor - le faci pe cont propriu.
  

• Nu este o tragedie să te trezeşti înr-o bună dimineaţă cu certitudinea că viaţa ta ar fi trebuit să aibă alt curs. Tragedie e cînd nu te trezeşti deloc în propria-ţi viaţă !
  

• Deciziile corecte nu se pot lua gîndindu-ne mereu la alţii, ci începînd şi sfîrşind cu noi înşine. Fă linişte în tine şi întreaga lume te va urma ! Aceasta e alegerea fundamentală pe care dacă n-o faci te condamni să fii un simplu actor în propria-ţi viaţă.
  

• Nu există durere mai mare decît să nu ai şansa să repari ceea ce ai greşit, indiferent cînd îţi e dată această şansă.
  

• Nu există întuneric, ghinion, neşansă, ci doar depărtare de Lumină, evaluări greşite, reactivităţi, incapacitatea de a fi recunoscători oportunităţilor care ni se oferă permanent.
  

• Cînd ne rugăm, dacă o facem - şi eu aş recomanda-o nu numai celor religioşi – sau măcar atunci cînd ne rezervăm timp cu noi, pentru noi, trebuie să începem prin a ne socoti cu noi înşine, ca administratori ai propriei vieţi şi abia apoi să cerem să fim iertaţi de sponsor sau de cei pe care nu i-am slujit / susţinut corect sau eficient.
  

Am făcut mai sus o observaţie importantă, pe care nu mă feresc să o repet (subliniez): în proiecte, mai de grabă şi mai mult, alegem, doar în lucrurile şi lucrările de rutină decidem … dar, gîndiţi-vă, cît de rare sunt alegerile efective în viaţa unuia care doar vieţuieşte nu trăieşte.
E uneori bine - din cînd în cînd - să te opreşti şi să priveşti în urmă, la drumul parcurs.
Cînd urci un munte şi, odihnindu-te, stai cu faţa spre vale, te încarci, ai alţi muşchi încordaţi, iar cei ce-i foloseşti pentru urcuş se odihnesc. Privirea în urmă nu mai consideră detaliile efortului, cota sporită îţi dă altă perspectivă, chiar « drumul » tău se vede a fi unul din multele posibile…