Horea Murgu Blog

Am realizat destul de tîrziu inţelesul unor spuse care au devenit între timp pentru mine o convingere fundamentală, pe care dacă aş fi avut-o sau măcar dacă aş fi intuit-o mai devreme, bucurîndu-mă de consecinţele ipotezelor ei, aveam răspunsuri mai bune la multe provocări ale vieţii şi mult mai puţine momente de derută sau (…mult mai rău) de anxietate: „nu suntem proprietarii vieţii noastre, suntem doar administratorii ei”. Gandiţi-vă atent la această afirmaţie, contemplaţi-o şi proiectaţi-vă viitorul prin ea.

Ce simplă ipoteză şi totuşi cît de greu de argumentat pînă la resorturile intime ale percepţiilor, dar mai ales cît de rafinată alchimie presupune trăirea autentică în ea ! La cîte întrebări „complicate” se poate răspunde simplu, decisiv, convingător, dacă acceptăm afirmaţia de mai sus ca premiză. Dacă vedem că suntem managerii, nu sponsorii nici clienţii / beneficiarii unui proiect, ai unei aventuri, pe care, totuşi, o putem duce optim la un bun sfîrşit: propria noastră viaţă, s-ar putea ca lucruri bune pe care le facem ca profesionişti în ceea ce numim profesie publică şi unde petrecem cea mai mare parte din timpul de veghe al vieţii se vor răsfrîngă spre profunzimile proiectului unic care e călătoria noastră în această lume.
Puţini oameni sunt pregătiţi încă din anii adolescenţei să-şi administreze viaţa (… primită în dar ! ) ca pe un proiect, ca o sarcină serioasă a unui manager de proiect. Din această cauză mulţi, unii chiar cu destine considerate „de succes”, vieţuiesc doar, nu trăiesc. Există - unii ştiu şi practică deja - o artă de a trăi, un meşteşug, o măiestrie. Intuiţia sau vocaţia înnăscută pot să le fie unora favorabile, dar cred că multe iscusinţe ale acestui meşteşug se pot învăţa, experimenta, deprinde… Poate nu se instalează ca obiceiuri chiar aşa de uşor, cum, din comoditate, autoconsolare sau sub influenţa unei „culturi” primitive, ne complacem în „arta de a trăi” prost, violent, sălbatec, în compromisuri toxice … Trebuie să vrem să facem un efort pentru a zidi în viaţa de fiecare zi măiestria de a trăi autentic şi, sunt sigur acum că acest efort merită făcut, la orice vîrstă. Nici eu nu m-am numărat printre cei aleşi cu o asemenea virtute, în primii 40 – 50 de ani de viaţă (!?!). Suişurile şi coborîşurile vieţii mele au avut accente pronunţate, şanse şi aparente căderi spectaculoase, în ochii celor care mă cunoşteau mai puţin, dar uneori chiar şi în ochii prietenilor. N-aş fi sincer, chiar faţă de cei care nu mă cunosc, dacă aş afirma că am putut întotdeauna să învăţ din erori, sau, … mai grav, că am identificat „erorile” fiecărui „eşec”. O constantă a fost însă faptul că am observat de la început că fiecare „dezastru” are suficiente părţi bune, că îmi pot verifica de fiecare dată limita inferioară a suportabilităţii, a umanităţii înnăscute, că fac faţă uman, demn şi cu omenie la încercări, consolidînd mereu (cu sacrificii, ce-i drept) încrederea în cîteva valori pe care le consider ne-negociabile şi pe care luîndu-le drept reper am supravieţuit diverselor naufragii.
(profesorul Paul Marinescu de la Universitatea Bucureşti m-a rugat să-i trimit cîteva rînduri relevante despre mine ca manager în diverse proiecte, pentru a face o antologie a unor experienţe manageriale, destăinuind situaţii sau chiar concluzii semnificative şi pentru alţii. Nu cred că acest text, publicat totuşi în volumul Team Work Management a răspuns exact intenţiilor sale, dar cred că selecţiuni din el unora le poate folosi. Am tot amînat să scriu aceste rînduri şi m-am trezit scriindu-le între Craciun şi Anul Nou - 2005 – 2006, deci într-un timp proscris bilanţurilor. Aşa că m-am apucat de un autoaudit. Cum am ajuns unde sunt ? Altfel spus: unde cred eu că am ajuns ? De ce aşa şi nu altfel ? Cu ce preţ ? Sunt întrebări fireşti chiar la bilanţuri de etapă (de parcurs). Aşa mi-am dat seama că de fapt cel mai critic proiect pe care l-am condus e chiar cel care le integrează pe toate: propria-mi viaţă.
“FACING MY PROBLEMS IS, SOMETIMES, MORE SCARING THEN DEATH” , David Livingstone. “ A fi simplu, nu-i simplu deloc”, Blaise Pascal. )
Iată cîteva repere pentru un asemenea bilanţ, « remix », repere pe care, fireşte, pe unele le ştiu de la alţii, dar pe care aş vrea să le indic, la rîndul meu, celor eventual interesaţi să-şi conducă profesionist proiectul vieţii (din această cauză fac mereu referiri la standardele profesiunii de project manager, vezi în: www.pmi.org unde găsiţi PMBok ultima versiune):

• Experienţele trecute te pot ajuta în deciziile prezente doar dacă au fost pe deplin consumate, iar învăţămintele lor (lesson learned) pe deplin asumate. În caz contrar, ele se repetă … uneori ciclic.
  

• În proiecte şi în general în viaţă ai de ales. Deciziile – treaba managerilor - sunt mai uşor de luat. Pentru decizii te poţi sfătui cu « experţii », alegerile – treaba liderilor - le faci pe cont propriu.
  

• Nu este o tragedie să te trezeşti înr-o bună dimineaţă cu certitudinea că viaţa ta ar fi trebuit să aibă alt curs. Tragedie e cînd nu te trezeşti deloc în propria-ţi viaţă !
  

• Deciziile corecte nu se pot lua gîndindu-ne mereu la alţii, ci începînd şi sfîrşind cu noi înşine. Fă linişte în tine şi întreaga lume te va urma ! Aceasta e alegerea fundamentală pe care dacă n-o faci te condamni să fii un simplu actor în propria-ţi viaţă.
  

• Nu există durere mai mare decît să nu ai şansa să repari ceea ce ai greşit, indiferent cînd îţi e dată această şansă.
  

• Nu există întuneric, ghinion, neşansă, ci doar depărtare de Lumină, evaluări greşite, reactivităţi, incapacitatea de a fi recunoscători oportunităţilor care ni se oferă permanent.
  

• Cînd ne rugăm, dacă o facem - şi eu aş recomanda-o nu numai celor religioşi – sau măcar atunci cînd ne rezervăm timp cu noi, pentru noi, trebuie să începem prin a ne socoti cu noi înşine, ca administratori ai propriei vieţi şi abia apoi să cerem să fim iertaţi de sponsor sau de cei pe care nu i-am slujit / susţinut corect sau eficient.
  

Am făcut mai sus o observaţie importantă, pe care nu mă feresc să o repet (subliniez): în proiecte, mai de grabă şi mai mult, alegem, doar în lucrurile şi lucrările de rutină decidem … dar, gîndiţi-vă, cît de rare sunt alegerile efective în viaţa unuia care doar vieţuieşte nu trăieşte.
E uneori bine - din cînd în cînd - să te opreşti şi să priveşti în urmă, la drumul parcurs.
Cînd urci un munte şi, odihnindu-te, stai cu faţa spre vale, te încarci, ai alţi muşchi încordaţi, iar cei ce-i foloseşti pentru urcuş se odihnesc. Privirea în urmă nu mai consideră detaliile efortului, cota sporită îţi dă altă perspectivă, chiar « drumul » tău se vede a fi unul din multele posibile…

« Trebuie să avem grijă să nu facem din intelect Dumnezeul nostru. Desigur, el are muşchi puternici, dar e lipsit de personalitate. Prin urmare, nu poate să conducă, ci doar să se supună », zicea Einstein, prefigurînd importanţa inteligenţei emoţionale în administrarea proiectelor de viaţă ). Nici condiţia de intelectual, nici cea de “emoţional” nu au printre români un credit prea mare, dar dacă ar fi să aleg, acum între a fi numit “intelectual” sau “emoţional”, parcă aş înclina mai mult spre a doua alternativă (… nu în exces ?!, fireşte, cum nimic “în exces” nu-mi place)

Şoferul, conducătorul vieţii noastre, cel care poate fi făcut responsabil pentru eşecuri dar şi pentru succese este cel care identifică emoţional situaţiile, le prefigurează cursul (… mai inspirat sau mai stîngace), raţionalizează fară a bloca emoţiile, le gestionează în raport cu scopuri şi obiective, misiune şi plan de acţiune, priorităţi conştient ( atenţie : nu doar raţional !) asumate.

Hai să vedem ce putem învăţa pentru administrarea proiectelor de viaţă din « arta managementului de proiecte », aşa cum o găsim în « Lessons in Project Management », de Tom şi Jeff Mochal, superbă pledoarie pentru luciditate, pentru schimbarea de paradigmă (mindset) necesară ca premiză pentru orice MP, o carte pe care o avem deja tradusă în româneşte la editura CODECS.

Tom Mochal începe chiar cu lecţia în care îi face pe oameni să-şi conştientizeze condiţia de manager în diverse proiecte, pe care de multe ori neasumăndu-şi-o le ratează. Primul şi cel mai important pas din cei 10 ai doctrinei TenStep, la care e uneori mult de zăbovit este :

1. « Define the Work ». (vezi: www.sinergent.com şi/sau PMGALAXY.COM sau RO ). Aici totdeuna trebuie să te asiguri că ai pentru « treaba de făcut » un sponsor hotărît (« committed ») şi un « client » pe care îl ajuţi să-şi clarifice aşteptările, să le precizeze în termeni cit mai SMART (specifici, măsurabili într-un fel, adecvaţi, realizabili şi planificabili într-un interval de timp previzibil). Dacă vă uitaţi în : www.actionlearningcentral.com sau www.managementhelp.org ve-ţi găsi că şi acronimul SMARTED e de luat în seamă, fiindcă adaugă entuziasmul si recompensa aşteptată. Indicaţia esenţială (primară, fundamentală) pentru orice PM (project manager) : atitudinea care trebuie să se somatizeze este cea proactivă. Proactiv ca atitudine personală, orientată intern, spre sine, dar şi ca atitudine spre afară. Proactiv şi disciplinat, spune Tom Mochal. Numai aşa poţi face un plan realist, realizabil pentru « treaba de făcut », în primul rînd cu scopul de a putea urmării consistent şi consecvent « execuţia », dar şi pentru a rămîne lucid faţă de premizele iniţiale. Cum faci însă cînd în unele din rolurile de mai sus joacă acelaşi actor şi mai ales atunci cînd tu eşti acela, cum e în cazul unor proiecte personale de viaţă. Procedezi la fel : ca un profesionist în MP. Defapt e relativ uzuală această situaţie, numai că nu o percepem ca atare, ca manager de proiect. Analizezi lucid fiecare « sub-proiect de viaţă », dacă atribui clar rolurile de etapă şi respecţi în toate relaţiile corecte dintre actori / personaje, ca şi priorităţile lor dacă obiectivele sunt clar definite.
Parcurgînd atent etapele : Project Definition, Project Requirements şi Project Plan sunteţi uneori în situaţia că unele proiecte se dovedesc fără suport, fără relevanţă sau pur şi simplu fără un scop clar definibil. Acestea trebuie oprite. Nu consumaţi resurse pentru a vă spori deziluziile şi a consolida frustrări, dar evaluaţi permanent dacă asumpţiile făcute sunt corecte, realiste, verificabile.

2. Pasul doi, dacă primul e corect parcurs, este totdeuna « Build the Workplan». În această etapă suntem preocupaţi de termene, de drumuri critice, dar şi de corecte atribuiri de resurse pentru a duce la bun sfîrşit “treaba de făcut”. De cele mai multe ori resursele sunt finite şi timpul ne presează. Deci planificaţi priorităţile nu prioritizaţi agenda. De altfel softurile care ne ajută în MP sunt exact astfel făcute. Dacă înţelegem cum şi din ce cauză « drumul critic » e … critic, deja intuim cumva riscurile, stăpînim ceva mai bine « inprevizibilul » aventurii. Atenţie la « responsabilităţi ». Să fie clare şi clar repartizate, explicite şi efective, concrete. Numai aşa putem trece la pasul 3.

3. “Manage the Workplan”. Totdeuna şi oricînd apar imprevizibile, imprevizibile autentice, nu probleme insuficient analizate, studiate. Administrarea situaţiilor de acest fel – care trebuie să fie în atenţia tuturor membrilor unei echipe de proiect – se face cel mai bine “luînd urma apariţiei lor” şi alegînd cea mai bună din alternativele posibile de reintrare în traseul planificat iniţial.

4. Al 4-lea pas este managementul problemelor. Ştim deja cu toţii că problemele sunt dor cele cărora nu le-am găsit încă timp să le abordăm. Din clipa în care facem ceva efectiv în direcţia clarificării “problemei” încep să apară soluţii, mai complexe sau mai simple. Căutaţi esenţa problemelor, aparenţele – în special cele legate de percepţii şi filtre personale complică fără sens soluţiile.

5. Al 5-lea pas, după Tom Mochal este unul destul de greu de prezentat românilor: Scope Management, administrarea « graniţelor », a ariilor de cuprindere, de influenţă a proiectului, a « schimbărilor » şi consecinţelor lor, pe care orice proiect le aduce. Aici relaţia, comunicarea cu sponsorii, cu toate părţile interesate în proiect e vitală, fiindcă numai unii din aceştia au calitatea să « corecteze/aprobe » Project Scope Changes. Nu le daţi mereu prilejul să modifice. Oferiţi însă sponsorului şi stakeholderilor « alternative » bine studiate şi mai ales bine « preţuite ».

6. Iată suntem deja în pasul 6 : managementul comunicării. Trebuie să aveţi un plan de comunicare, formate de raportare potrivite; … scrieţi sau vorbiţi avînd în minte cui şi mai ales pentru ce vă adresaţi, argumentaţi numai în favoarea clientului.

7. Numai aşa în pasul 7 : managementul riscului, partea cea mai aventuroasă a oricărui proiect putem fi siguri că suntem pregătiţi pentru agresiunile neprevăzutului. Orice proiect are riscurile sale specifice. Identificaţi-le pe acestea, împreună cu schiţele de prevenire şi control a lor şi stabiliţi responsabilităţi clare.
Administrarea Documentelor, a Calităţii dar şi Colectarea Măsurilor de Performanţă, privind amploarea modificărilor şi privind eforturile proiectului (Project Matrics) sunt paşii 8 -10.

Ştim deci cum trebuie procedat ca la carte, suntem însă Manageri de Proiect ?, avem mindsetul unui adevărat manager de proiect pentru viaţa noastră şi a celor din jur, atunci cînd suntem solicitaţi ?

Să revenim, deci la sarcina dată de Paul Marinescu, clientul pentru acest material : cîteva indicaţii pertinente pentru o carte de MP, nu doar pentru un curs de Dezvoltare Personală.

“Sănătatea este cel mai mare dar, mulţumirea lucidă, recunoscătoare, cea mai mare avere, iar devotamentul şi responsabilitatea, asociată cu un Caracter autentic, cele mai bune premize pentru noroc” şi :

“Suntem ceea ce gîndim. Tot ceea ce suntem se naşte din gîndurile noastre. Din gîndurile noastre se naşte Lumea”, se pare ca ar fi spus Buddha (istoric, Sakiamuni).

Din propria-mi experienţă de dascăl, tutor, trainer şi mai nou : coach, ştiu că niciodată nu înveţi atît de multe despre un subiect sau metodă ca atunci cînd trebuie să o expui altora sau sa-i asculţi pe alţii - îmi place mie mai mult să cred. Sunt hotărît, deci să reînvăţ mereu ceea ce cred că ştiu ! Să experimentez, să primesc feed-back, să aleg singur şi/sau împreună cu cei din jur. A nu oferi un feedback onest înseamnă să-i opreşti din creştere pe cei din jurul tău, din seama ta. Cu cît îi învăţ pe alţii mai mult cu atât învăţ eu mai mult. Mă strădui să nu spun niciodată despre mine lucruri negative care nu mi-aş dori să devină realitate. Îmi amintesc mereu că fiecare om pe care-l întâlnesc este în felul său interesant. Îi respect pe toţi ca oameni şi nu mă tem de nimeni dacă nu am gînduri rele în ceea ce-i priveşte. Nu suntem ceea ce credem că suntem, ci ceea ce gândim că suntem, fiindcă de fapt vedem doar ceea ce mintea noastră este setată să vadă. La setări însă mai putem umbla. Celor care eventual citesc aceste rînduri nu le pot fi folositor dăscălindu-i, predîndu-le deşteptăciuni ale altora sau chiar ale mele. Dacă nu reuşesc să-i fac să lase textul la un moment dat, gîndindu-se la ei, la proiectul vieţii lor şi la felul cum l-au dus pînă acum, pentru că ceva, un citat, o observaţie, un gînd scris, sau un gînd care se degajă printre rînduri îi săgetează pînă « în moalele vieţii lor », am pierdut pariul !?

Că veni vorba de bilanţuri, la sfîrşit (convenţional) de agendă anuală (2004) : De cîte ori v-aţi făcut inventarul conflictelor cronice din relaţiile afective cele mai importante, atît cele din viaţa privată : părinţi, copii, soţ, fraţi, cît şi din cea profesională : colegi, patroni, angajaţi ?

Dacă vrem să administrăm proiectul vieţii noastre trebuie să facem acest audit, să admitem că managementul stakeholderilor (a celor interesaţi, implicaţi în proiectul la care lucrăm) este o componentă esenţială pentru succesul unui asemenea demers.

Citind acestea vă sfătuiesc să reflectaţi inclusiv la metodele de autoconsolare facile, cum ar fi fumatul şi / sau vina dată pe : pecenegi, cumani, KGB, unguri, PSD, ţărănişti, greaua moştenire…

Drumul cel mai simplu şi natural către coerenţă personală este, cred eu acum, exprimarea sentimentelor de tandreţe, de gratitudine uneori, de compasiune alteori, de recunoştinţă, de cele mai multe ori, ca prim şi uşor pas, dacă e făcut atent, cu autosupraveghere … către propria noastră viaţă şi a celor cu care o trăim.

Pînă la Iubire, după unii, Dragoste, după alte abordări, mai e o oarecare cale de parcurs … (eu fac diferenţă între ele, dar nu-i aici locul să argumentez).

Pare ciudată afirmaţia legată de gratitudine şi compasiune în lumea de « macho » în care trăim, printre atîtea personalităţi accentuate exhibate pe toate ecranele, dar în acelaşi timp în absenţa totală de vizibilitate a oamenilor de caracter, care există printre noi ( ! ), vă asigur, că altfel s-ar prăbuşi lumea dacă asemenea oameni n-ar susţine-o.

Orientarea spre cei din jurul nostru – chiar dacă se filtrează prin manierismul moral sau cultural, istoric determinat – este, mai întîi şi mai profund, un dat genetic al speciei. Sentimentul firesc, necesar oricui, de securitate, de pace interioară în contractul cu lumea din jur nu se poate instala nici în sufletele celor mai egoiştii (… sărmanii…) fără un pact clar cu cei din jur, fară schimburi reciproce clare, consistente, inclusiv schimburi emoţionale, fără să credem că totul e măsurabil în bani, glorie, poziţie, putere şi mai ales ştiind că numai dăruind, de cele mai multe ori fără gîndul recompensei, vei dobîndi, vei fi răsplătit din locul unde e măsura şi prea plinul tuturor.

Dacă nu mă ocup de mine, cine se va ocupa ? Pot lăsa un lucru atît de preţios mie în sarcina altora?

Dar dacă mă ocup numai de mine, atunci mai sunt om, sau ce sunt ?

Şi dacă n-o fac acum, atunci cînd ? Hillel, « Etica părinţilor noştri ».

Chiar dacă nu-ţi propui să ajungi la cote înalte ale rafinamentului utilizării şi stăpînirii energiilor interioare (emoţii, control corporal), trebuie să admitem cu toţii că e de-a dreptul tragic să treci prin viaţă ignorînd complet rolul, sensul, rostul şi forţa ce rezidă din autocunoaştere şi igienizarea spaţiului interior : atitudini, convingeri, angajamente personale.

”Odată acceptate, convingerile noastre devin ordine indiscutabile pentru sistemul nostru nervos şi ele au puterea să extindă sau să distrugă posibilităţile prezentului şi viitorului nostru” Anthony Robbins.

„Convingerea care devine adevăr pentru mine… este cea care îmi permite să-mi folosesc la maxim puterea şi să-mi pun în practică virtuţile” Andre Gide.

Toate momentele personale de răscruce încep cu o schimbare de convingeri.
Noile experienţe declanşează schimbări doar dacă ele reuşesc să ne facă să avem dubii (îndoieli) asupra convingerilor noastre anterioare.

« Fără emoţii, întunericul nu poate fi transformat în lumină şi nici apatia în mişcare », Carl Jung.

„Trebuie să înţelegeţi că emoţiile pe care le trăiţi chiar în acest moment sunt un dar, un punct de reper, un sprijin, o chemare la fapte. Dacă vă înăbuşiţi emoţiile şi încercaţi să le aruncaţi din viaţa dvs. Sau dacă le amplificaţi şi le permiteţi să preia controlul, înseamnă că distrugeţi una dintre cele mai preţioase resurse ale existenţei dvs”, Anthony Robbins, „Descoperă forţa din tine” (ed. Curtea Veche, 2002). Autorul sugerează şase paşi spre dominarea emoţiilor:

- încearcă să identifici ceea ceea ce simţi defapt;

- recunoaşte şi preţuieşte emoţiile tale, distilă-le şi ia-ţi-le în sprijin;

- fii cît mai atent şi analitic, privind mesajul emoţiilor tale; (aici sunt multe tehnici de exersat)

- fii încrezător în emoţiile tale autentice (distingele de prejudecăţi);

- asigură-te că ceea ce faci azi, s-ar putea face – poate mai bine şi fă-o ! mereu mai atent ;

- etuziasmează-te de ce-ţi propui şi fii proactiv.

Bunul simţ, la care de multe ori facem apel, sau ne amăgim că ne conduce, nu este virtutea cea mai des întîlnită (citeşte : răspîndită), tocmai pentru că puţini ascultă cu inima, iar bunul simţ e din familia raţiunii inimii, nu din familia inimii raţiunii.

Iaca, iar am ajuns ca un serios inginer de sunet ce sunt (… am fost ) la … ascultare.

Între noi fie vorba, majoritatea oamenilor nu contemplă ce şi cum, aud. Nu se gîndesc că auzul e un simţ fără pleoape, că aud zi şi noapte, conştient şi de cele mai multe ori inconştient. Majoritatea nu se gîndesc că aud dinainte de a fi ieşit în lumea asta, din pîntecele mamei, că auzul e simţul cel mai cuplat cu « string-urile » viului, cu pulsurile vieţii, cu ritmurile sale. Majoritatea oamenilor nu ascultă analitic, critic, nici la propriu (…sunete), nici la figurat (…semnalele celor din jur). Vor în schimb să fie ascultaţi. Numai că, pentru a fi auziţi mai întîi trebuie să ne asigurăm că ne aşezăm în poziţii din care putem fi ascultaţi. Ascultarea, sub toate aspectele - semnificative ca profunzimi ale sensurilor sale în limba română - este al doilea pas spre coerenţă personală, spre închegarea de Caracter, spre Integritatea dorită de orice formulă sau doctrină de dezvoltare personală.

În comunicarea cu cei din jur nu uitaţi că sinceritatea, onestitatea mai bine zis, fiindcă sinceritatea are prea multe trimiteri acumulate pe parcursul trecerii conceptului prin lume, onestitatea, transparenţa este condiţia de bază, prima condiţie, care trebuie atinsă (verificată) înainte de a prefigura orice conţinut de transmis.

Verificaţi deci mai întîi că aţi atins-o şi o puteţi menţine, atunci cînd …puteţi amîna comunicări importante !.

Pare paradoxal, nu ? Gîndiţi-va, şi sigur îmi veţi da dreptate, … dacă mai ajustaţi unele prejudecăţi. Sinceritatea este de multe ori şi un … scut. Nu abuzaţi de acestă armă, fiindcă o tociţi. Bine folosită îi dezarmează pe adversari, dar nu uitaţi că în acelaşi timp, onestitatea este o oglindă transparentă, nedistorsionantă (o oglindă veneţiană, ducat nu tocmai onest ) pentru cei cărora doreşti să le dai un feed-back valid, pentru cei de care îţi pasă, pentru cei cărora le doreşti creşterea, pentru cei care te ţin, te consideră, drept coach sau mentor, mai mult sau mai puţin oficial, în viaţa lor.

De aceea vă invit să transmiteţi judecăţi numai cînd sunteţi solicitat expres pentru a face aşa ceva, iar în acest caz faceţi-o cu mult echilibru, accentuînd cît mai mult pe fapte, pe alternative, pe lucruri, situaţii, contexte, valori pe care le poate vedea oricine care se preocupă de subiect. De regulă transmiteţi constatări, fapte, observabile, cum zic fizicienii atomişti, nu judecăţi personale.

Gîndeşte şi acţionează dincolo de bariere şi convenţii. Operează dintr-o perspectivă universală. Învaţă să-ţi multiplici energia, creativitatea, inteligenţa, baza de informaţii şi experienţa.

Leaderii văd ce ar putea deveni ei şi cei pe care îi slujesc – nu ceea ce sunt ei azi.

Porneşte de la premiza că eşti creativ. Creativ înseamnă că eşti inovativ, că descoperi noi semnificaţii, conexiuni sau noi posibilităţi în lucruri familiare, că poţi inventa noi feluri de a-ţi atinge scopurile.

« Nu suntem nişte fiinţe umane aflate într-o călătorie spirituală. Suntem fiinţe spirituale aflate într-o călătorie umană » zice Stephen Covey şi chiar ne îndeamnă cu această sentinţă la un alt mindset, acela al Inteligenţei Spirituale, cum o numeşte el, stimulativ.

Bagnola vorbeşte de: CONSTRUIREA PLANULUI PENTRU AMPRENTA EMOŢIONALĂ. Arată că semnătura / amprenta personală priveşte aserţiuni legate de:

1. Inimă: Cum vreau eu să arate viitorul meu? Ce vreau să creez pentru/prin mine? O viziune ce o găseşti în inima ta. Murmurînd-o, vei fi însoţit de cea mai bună călăuză.

2. Sufletul: Ceva ce este înscris acolo de la începuturile tale: ceva ce se numeşte chemarea ta. Ca misiune personală, reprezintă scopul pentru care eşti aici, în această lume. Ce sunt eu menit să fac în această viaţă ?

3. Mintea: Ce este important pentru mine? Care sunt valorile pe care le apreciez eu mai mult în viaţă? Care sunt principiile şi valorile pentru care lupt eu în viaţă? Compromiterea acestor valori mă irită sau mi se pare chiar de neconceput.

4. Corpul, acţiunile fizice: Care sunt acţiunile cheie pe care le concep pentru a edifica viziunea mea şi ca să-mi ating obiectivele?

5. Emoţiile: O intenţie strategică îmi ghidează gîndurile, vorbele şi acţiunile de zi cu zi. Aceasta dă contur / accent emoţiilor mele şi mă inspiră zi de zi. Aceasta îmi dă inspiraţie şi dă originalitate instrumentelor mele creative: gîndirea, vorbirea, acţiunea.

6. Semnătura: Redefineşte-o. Fierbe-o bine. Caută în tine tot ce este esenţial şi rafinează. Dacă ar fi să alegi un cuvînt sau o propoziţie care să fie sinonimă cu ce reprezinţi tu mai bun şi sublim, care ar fi cuvântul sau propoziţia ce te exprimă, care te defineşte ?

Iată – în raport cu cele de mai sus - care consider eu ca sunt valorile mele, aşa cum le văd acum (începutul lui 2005) sau, rămînînd în tema auto-auditului, unde sunt acum :

Onestitatea: fac ca vorbele mele să se potrivească realităţii, aşa cum o văd eu şi aşa cum « simt eu că îi sunt parte ». Spun adevărul sufletului şi minţii mele şi ofer un feedback onest celor din jur. Adevărul, cred eu, aduce schimbare, creştere şi libertate. A nu oferi un feedback onest înseamnă să-i opreşti din creştere pe ceilalţi şi să-ţi otrăveşti mediul în care trăieşti.

Integritatea: Îmi ţin promisiunile pe care mi le fac mie şi celorlalţi. Îmi onorez cuvîntul, dar sunt răbdător cu mine (şi cu cei dragi din jur) atunci cînd mi se pare că greşesc.

Puritate: Îmi ţin mintea şi inima pură, curată, neotrăvită de ambiţii mercantile, de suspiciuni. Puritatea minţii şi sufletului dă putere. Puritatea trupului, curăţenia mîncării dă sănătate şi forţă fizică.

Cultura relaţiilor: Îmi cresc şi îngrijesc resursa mea cea mai de preţ: relaţia bună cu oamenii din jurul meu şi cu cei “care mă vor sau întind mîna după mine“ .

Învăţarea: Sunt curios, deschis experienţelor intelectuale şi emoţionale. În limitele … “bunului simţ”, atît cît îl pot eu defini: homo sunt, nihil humani a me alienum puto. Greu de trăit această libertate, inspirant însă.

Sunt vigilent, sunt treaz, veghez asupra sufletului meu şi al comunităţii cu care-mi împart mediul.

Gîndire pozitivă: Aleg să gîndesc mereu de bine, înţeleg că optimismul raţional şi afectiv transformă

Bucuria: Aleg să fiu fericit . Mă bucur şi îmi creez în permanenţă aventura vieţii.

Meditaţia: Practic regulat rugăciunea inimii, meditez zilnic (în zori). Ca şi Bagnola practic MT (meditaţia transcedentală).

Sănătate: Sunt sănătos pentru că mănînc sănătos şi mă odihnesc cît pot de eficient. Gîndesc de bine despre ceea ce se petrece în jurul meu şi cu mine.

Pentru răspunsul la intrebarea Cum ?, primul gînd e să răspund : « fiind mereu pe scenă, acolo unde e show-ul care mă implică, nu în stal sau la galerie, dar nici în primele rînduri ale scenei. Nu mă simt bine cu reflectoarele în ochi - incapabil să văd reacţia spectatorilor. Din rîndul doi sau trei al scenei văd mai bine, mă amuză relaţia spectacolului cu culisele, cu sufleurii, cu maşiniştii, înţeleg cine trage sforile, mă simt în şi la spectacol ». Chiar aşa : nu-i invidiez de loc pe solişti , pe junii primi, pe primadone, pe vedete. Nu vreu să dau nume – nume la ordinea zilei - pe mulţi îi cunosc îndeaproape, dar sunt sigur că tare m-aş plictisi dacă ar trebui să petrec o călătorie mai lungă cu unii dintre aceştia (nu cu toţi, sunt excepţii desigur). Unii sunt seci, goi, tehnici, ambiţie oarbă, orgoliu, pragmatismul carieristului, cinismul şi demagogia mizantropului, orbirea celui care le ştie pe toate, e « de succes, are comfirmări, ştie mai bine ce trebuie făcut, cînd, cum, cu cine trebuie vorbit … », dar nu ştie să asculte, să dăruiască elegant, fără condiţionări, fără mize imediate.